Ludovic al XIII-lea al Franței, un monarh cu o influență remarcabilă asupra istoriei, este considerat a fi punctul de plecare al unui trend vestimentar neobișnuit: purtarea perucilor de către aristocrați. Inițial o necesitate, perucile au devenit un simbol al statutului social, răspândindu-se rapid în rândul nobilimii europene.
Pierderea prematură a părului lui Ludovic al XIII-lea a fost factorul determinant. Monarhul, preocupat de aspectul său, a apelat la peruci pentru a-și ascunde problema. Curtea regală, dornică să imite stilul regelui, a adoptat rapid acest accesoriu, marcând începutul unei mode care avea să schimbe radical imaginea aristocrației. Fiul său, Ludovic al XIV-lea, a continuat tradiția, transformând peruca într-un element central al identității regale. Unii istorici sugerează că pierderea părului lui Ludovic al XIII-lea ar fi putut fi rezultatul sifilisului sau a tratamentelor medicale cu mercur utilizate în acea perioadă. Înainte de domnia lui Ludovic al XIII-lea, perucile erau utilizate rar, limitate la anumite categorii sociale. Odată cu ascensiunea regelui, cererea de peruci a explodat. La Paris, numărul peruchierilor a crescut semnificativ, reflectând popularitatea noii mode. Părul uman, considerat material de lux, era utilizat în confecționarea perucilor, deși părul de cal sau de capră era uneori folosit pentru clasele sociale mai puțin avute.
În timpul domniei lui Ludovic al XIV-lea, perucile „full-bottom”, caracterizate de volum, bucle lungi și o cărare pe mijloc, au atins apogeul popularității. Acestea erau atât de mari încât uneori aveau nevoie de părul de la zece persoane pentru o singură perucă. Peruchierul regal, Georges Binet, a exprimat dorința de a rade capul tuturor supușilor Franței pentru a-l împodobi pe cel al regelui. Dincolo de ascunderea chelirii, perucile aveau și alte funcții. În secolul al XVII-lea, igiena precară și aglomerarea urbană au generat o creștere a bolilor și a mirosurilor neplăcute. Perucile, nespălate frecvent, erau parfumate pentru a masca mirosurile. Aromele populare includeau violeta, trandafirul, iasomia și portocala. Întreținerea era rudimentară, iar perucile deveneau rapid un mediu ideal pentru păduchi.
În plus față de aspectul cosmetic, perucile aveau și un rol mai întunecat: acopereau semnele sifilisului. Boala, răspândită în Europa, provoca căderea părului și răni pe scalp. Peruca ascundea aceste semne, iar pudra parfumată masca mirosul leziunilor. Spre finalul Revoluției Franceze, aceste peruci extravagante au început să fie considerate simboluri ale excesului aristocratic. Stilul a fost treptat abandonat, în favoarea simplității. În epoca lui Napoleon Bonaparte, perucile masive au devenit nepractice și greu de imaginat pe câmpul de luptă.De ce perucile au cucerit curțile regale
Peruci: de la Ascunderea Cheliei la Simbol al Statutului
Sfârșitul epocii perucilor
