Mirajul american și exodul ciobanilor transilvăneni
La începutul secolului al XX-lea, valurile de emigranți porneau dinspre Transilvania spre „Lumea Nouă”, America. Printre primii care au răspuns chemării au fost locuitorii județului Sibiu, atrași de promisiunile unei vieți mai bune. Sărăcia, dorința de a scăpa de serviciul militar sau pur și simplu speranța unei îmbogățiri rapide au condus mii de țărani și ciobani români să traverseze oceanul, lăsând în urmă satele natale și munții Carpați.
O epopee a emigrării și adaptării
Publicația „Foaia Poporului”, apărută între 1900 și 1914, oferă o perspectivă detaliată asupra acestei epoci. Ziarele vremii au consemnat poveștile de viață ale românilor din Sibiu care și-au încercat norocul peste ocean. O mărturie relevantă vine din 1912, din statul american Montana, unde o comunitate de ciobani din Mărginimea Sibiului, în special din satul Poiana, și-a construit o nouă existență.
George Suciu, un locuitor din Poiana, aflat la al treilea an în Statele Unite, scria: „Chiar numai din Poiana Sibiului suntem aproape trei sute de ciobani păzind turme mari de oi pe aici, prin statul Montana. Și ne plătește simbrie foarte bună, 40 dolari (200 coroane austriece) pe lună.” Experiența lor nu era lipsită de dificultăți: „Noi pe aicea o ducem bine, numai singurătatea aceasta e neplăcută pentru noi aicea, păzind turme mari de oi, două-trei mii de oi într-un ciopor și numai un cioban singur la fiecare ciopor.”
Ciobanii români primeau o plată considerabilă, însă izolarea și dorul de casă erau greu de suportat. Suciu menționa și importanța lecturii în timpul liber, pentru a alina singurătatea: „Dar așa unii dintre noi mai cetim jurnale de ne mai trece de urât prin aceste pustișaguri. E rău că prea puțini dintre românii noștri cetesc jurnale.”
Nume schimbate și bariere lingvistice
Comunicarea precară între imigranții români și oficialii americani a dus la situații amuzante, dar și la înregistrări incorecte ale numelor. O astfel de întâmplare este relatată despre stră-străbunicul unui american pe nume John Landman, venit din România în jurul anului 1890. Întrebat de șerif cine era, bărbatul a răspuns în engleză cu ce cuvinte cunoștea, „John”, deoarece așa auzise că se spune Ion, și „land” și „man”, pentru a explica faptul că era proprietarul pământului. Șeriful a consemnat numele „John Landman”, deși numele real al bărbatului era Ion Zaharia.
Astăzi, urmașii acestor emigranți păstrează amintirea strămoșilor lor, martori ai unei perioade importante din istoria României și a relațiilor acesteia cu Statele Unite.
