România riscă să devină un hub energetic de export, dar fără consum intern, arată datele industriei. Deși țara noastră se numără printre primele din Uniunea Europeană cel mai puțin dependente de importurile energetice, industria energo-intensivă se confruntă cu costuri mai mari decât competitorii din Germania, Franța sau Italia. Consecințele riscă să fie severe, cu efecte economice și sociale pe termen lung.
Datele trasează un tablou îngrijorător
Niciun sector major nu operează la capacitate deplină. În metalurgie, gradul de utilizare a capacităților instalate a scăzut sub 50% în unele unități, iar în altele producția este zero. Producția de îngrășăminte a fost sistată încă din toamna anului trecut. În industria hârtiei și cartonului, prețul actual al gazelor depășește de aproape trei ori pragul de viabilitate. Compensațiile europene pentru costurile indirecte de carbon au scăzut drastic, iar deficitul comercial în sectoarele afectate a crescut cu 9% pe an, depășind 9 miliarde de euro în 2023.
Contextul european nu este mai liniștitor. Între 2022 și 2025, industria chimică a pierdut 10% din capacitate, iar ritmul de închidere a combinatelor a fost de șase ori mai mare decât în perioada anterioară. România traversează această criză fără instrumentele pe care alte state europene le-au folosit cu succes. În 2022, marii consumatori industriali au fost excluși de la schema de plafonare OUG 27, o greșeală de politică publică cu consecințe vizibile astăzi.
Efectele unei politici publice neadecvate
Crize energetice au mai fost, însă situația actuală se distinge prin deciziile deja luate. Se vorbește deja de fabrici oprite, șomaj tehnic și volume de producție mutate în zone cu costuri energetice mai mici. O capacitate industrială pierdută – o oțelărie electrică, un combinat chimic, o unitate de aluminiu – nu se reconstruiește ușor. Comunitățile monoindustriale nu se reinventează peste noapte, iar lanțurile valorice rupte nu se reconstituie la comandă.
Companiile care au investit în modernizare, eficiență energetică și surse regenerabile operează la 80-90% din capacitate. Dar ele sunt excluse de la mecanismele europene de compensare a costurilor de carbon, fiind astfel dezavantajate față de competitori. Decarbonizarea nu este un scop în sine, ci un instrument de competitivitate. O politică de decarbonizare care ignoră această logică produce relocarea producției în zone non-UE, unde aceasta este mai poluantă.
Soluții imediate și pe termen lung
Pentru a rezolva criza, se impun măsuri pe trei niveluri. Pe termen imediat, includerea sectorului de fabricare a articolelor din sticlă în schema națională de compensare a costurilor de carbon este o obligație europeană cu termen limită 30 iunie 2026. Extinderea mecanismului de plafonare a prețului gazelor la marii consumatori industriali este de asemenea urgentă, în special pentru industria hârtiei. Pe termen scurt, schema de ajutor de stat pentru reducerea temporară a costului energiei electrice pentru marii consumatori industriali, construită de Ministerul Economiei, este un instrument crucial.
Pe termen mediu, România are un avantaj competitiv cu energia nucleară și hidro, cu costuri de producție semnificativ sub prețul pieței. Mecanisme de contractare pe termen lung cu Nuclearelectrica și Hidroelectrica pot oferi industriei predictibilitatea de care are nevoie. Fără o coordonare puternică între Ministerul Economiei, Ministerul Energiei și Ministerul Finanțelor, orice instrument parțial va fi insuficient.
În contextul actual politic, cu Nicușor Dan președinte, Ilie Bolojan prim-ministru și Marcel Ciolacu președinte PSD, Guvernul trebuie să găsească soluții rapide pentru a proteja industria națională. Amendamentul prin care schema de compensare a costurilor indirecte de carbon va fi finanțată cu 150 de milioane de euro anual pentru companiile energo-intensive este la președinție pentru promulgare.
