Conform Armenianweekly.com: Filozoful Nassim Nicholas Taleb refuză să viziteze Azerbaidjanul din cauza prizonierului politic Ruben Vardanyan
Publicul armean, atât pe platformele de socializare, cât și în mass-media, a reacționat puternic în ultimele zile la o postare pe platforma X a gânditorului și eseistului libanezo-american Nassim Nicholas Taleb. Într-o declarație, Taleb a refuzat o invitație de a susține o prelegere în Azerbaidjan, afirmând că nu va pune piciorul în această țară atâta timp cât Ruben Vardanyan rămâne închis acolo.
Taleb, autorul unor opere precum „Lebăda Neagră”, „Antifragil” și „Skin in the Game”, a menționat că a primit invitația la Baku, iar organizatorii i-au mărit semnificativ onorariul propus, aparent presupunând că o sumă mai mare ar putea influența decizia sa. Totuși, acest lucru nu s-a întâmplat. Pentru Taleb, decizia a fost una etică, nu logistică.
Refugiații și iluzia permanentă a reîntoarcerii
Declarația lui Taleb a readus în discuție o conversație purtată cu un fost coleg, la câteva luni după strămutarea forțată din Artsakh. În timp ce își aminteau de viețile lor de acolo, ca refugiații fac adesea, revenind mereu la aceleași amintiri, colegul meu a făcut referire la un pasaj din „Lebăda Neagră” în care Taleb descrie refugiații libanezi care, chiar și după mulți ani, nu s-au integrat niciodată pe deplin în noile medii. Aceștia trăiau într-o stare de suspensie, ca în săli de așteptare, construindu-și viețile în jurul anticipării permanente a reîntoarcerii. Această dorință le-a modelat alegerile și percepția timpului. Taleb scrie că răspunsul inițial este adesea negarea: refuzul de a accepta o realitate radical incertă și o tendință de a se baza pe iluzii reconfortante, dar în cele din urmă distructive.
La acel moment, eu am găsit refugiu la Erevan, unde o familie armeană din diasporă m-a primit în casa lor cu grijă și generozitate. După o vreme, au observat că nu îmi despachetasem valiza, singura pe care reușisem să o aduc cu mine. Au presupus că mă simțeam inconfortabil și mi-au făcut loc pentru bunurile mele, încurajându-mă să mă stabilesc. Am ezitat. Acea valiză pe jumătate deschisă era iluzia mea de reîntoarcere. Ca și refugiații descriși de Taleb, nu eram pregătit să ajung nicăieri, pentru că sosirea ar fi însemnat acceptarea posibilității unei pierderi permanente. Colegul meu a spus că revine adesea la acel pasaj de teamă să nu cadă în capcana acelei iluzii reconfortante și distructive, conform căreia o reîntoarcere acasă este doar „o chestiune de timp”.
După acea conversație, am revizitat pasajul din carte și m-am confruntat cu o întrebare nerezolvată: ce înseamnă timpul pentru un refugiat? Cât durează adaptarea și integrarea, și sunt acestea vreodată pe deplin posibile? Chiar și acum, aproape trei ani de la strămutarea forțată a armenilor din Artsakh, mulți dintre noi rămânem în acea condiție suspendată.
Dezamăgirea față de Yuval Noah Harari și contrastul cu poziția lui Taleb
În urmă cu trei ani, imediat după strămutarea forțată, am avut o altă conversație cu un jurnalist care îmi urmărise activitatea pe parcursul blocadei, războiului și epurărilor etnice ulterioare. Discuția noastră s-a îndreptat spre istoricul și filozoful israelian Yuval Noah Harari, pe care îl admiram de mult timp. În acel moment, Harari se afla la Baku, unde susținea o prelegere despre univers în era inteligenței artificiale.
Când jurnalistul a menționat că îl cunoaște personal pe Harari, i-am spus direct profila mea dezamăgire, afirmând că nu mai pot interacționa cu opera lui Harari în același mod. Cum poți vorbi despre univers când urmele unei catastrofe umanitare de pe Pământ rămân atât de imediate în țara mea de origine? Harari, care a scris extensiv despre suferința umană, violență și responsabilitatea istorică, a ales să susțină o prelegere la Baku în imediata perioadă de după epurarea etnică a armenilor din Artsakh. În timp ce promova umanismul și valorile universale, el a ales, într-un moment critic, să spele imaginea dictaturii azere – tocmai motivul pentru care regimul își folosește resursele vaste pentru a invita figuri influente.
Și acum, în contrast, acțiunile lui Taleb se aliniază cu argumentul său din „Skin in the Game”: autoritatea morală necesită risc personal, iar cineva nu poate invoca principii fără a fi dispus să suporte consecințele acestora. Refuzul său de a călători la Baku reflectă exact această poziție.
În acel moment, jurnalistul nu a argumentat. M-a îmbrățișat și s-a oferit să-i trimită un mesaj prietenului său Harari pentru a-i transmite dezamăgirea mea profundă. Am fost de acord, și chiar și acest gest a adus o ușurare.
Acum, privind în urmă, după trei ani, situația din Armenia și discursul schimbător în legătură cu pierderea Artsakh-ului și strămutarea forțată, precum și cu ostaticii armeni din Baku, merită o reflecție atentă.
Acum trei ani, armenilor strămuțați forțat din Artsakh nu li se spusese încă că „ar fi trebuit să moară în locul copiilor noștri”, iar femeile refugiate cu copii nu fuseseră acuzate de lașitate sau vizate de premier. Cuvântul „Artsakh” în sine nu devenise încă ceva de evitat sau contestat. Desenul unui copil refugiat, „Noi suntem Munții Noștri”, nu ar fi fost îndepărtat dintr-o expoziție școlară. Acum trei ani, reprezentanții partidului politic de guvernământ ar fi evitat să vorbească despre epurare etnică, drepturi, responsabilitate și ostaticii armeni din Baku, inclusiv Ruben Vardanyan, al cărui nume Taleb a ales să-l sublinieze.
Astăzi, când mă gândesc la dezamăgirea mea față de Harari, nu mai sunt sigură că acolo rezidă resentimentul meu. Nu mai este vorba despre Harari. Eșecul este mai aproape de casă, în cadrul conducerii politice a Armeniei. În timp ce gânditori globali precum Taleb sunt dispuși să-și riște reputația pentru a lua o poziție principială și a-l apăra pe Ruben Vardanyan, partidul de guvernământ de la Erevan nu reușește nici măcar să nu facă rău – alegând în schimb să-și întoarcă aparatul media împotriva chiar captivilor pentru care ar trebui să lupte.
Aceasta nu este o critică a angajamentului oficial cu Azerbaidjanul sau a căutării unor căi diplomatice spre pace; este o confruntare cu trădarea celor mai elementare principii, în spiritul „Skin in the Game”: o conducere care cere sacrificii de la propriul popor, rămânând în același timp izolată de consecințele deciziilor sale.
Sursa: Armenianweekly.com
