Conform G4Media: România se confruntă cu o criză energetică severă, amplificată de seceta hidrologică. Deși țara dispune de o capacitate instalată de aproape 19 GW, producția maximă în primele zile din august 2026 a atins doar 6,9 GW, arătând limitări tehnologice și operaționale. Această situație, analizată de Energy Policy Group (EPG) și publicată de InfoClima, evidențiază nu doar efectele unei veri secetoase, ci și probleme acumulate în ultimii ani.
Transformarea sectorului energetic românesc
Sectorul energetic românesc a trecut printr-o transformare rapidă în ultimii 15 ani. Capacitatea instalată pe cărbune s-a redus drastic, de la 6 GW în 2010 la 1,7 GW în 2026, în timp ce sursele regenerabile, precum cele fotovoltaice și eoliene, au înregistrat o creștere accelerată. În iulie 2026, România avea aproximativ 3 GW instalați în centrale fotovoltaice și peste 3 GW în cele eoliene, la care se adaugă 3,7 GW de la prosumatori. În paralel, investițiile în capacități de flexibilitate, precum centralele pe gaze și stocarea în baterii, au avansat mai lent.
Capacitate instalată versus producție disponibilă
Diferența dintre capacitatea instalată și producția efectivă este un factor cheie în criza actuală. Hidrocentralele, cu o capacitate instalată de 6,36 GW, au produs doar 2,1 GW din cauza secetei. Centrala nucleară de la Cernavodă funcționa cu o unitate oprită, livrând 0,69 GW din totalul de 1,3 GW. Centralele pe gaze au produs 1,45 GW din 2,3 GW, iar cele pe cărbune 0,99 GW din 1,7 GW, multe fiind în conservare. Energia eoliană a fost limitată de lipsa vântului (0,6 GW din 3,1 GW), iar o parte din capacitatea solară era indisponibilă pentru mentenanță (3,2 GW din 3,7 GW).
Potențial neexploatat în infrastructura hidroenergetică
Hidrotehnistul Dan Rădulescu subliniază că România poate obține mai mult din infrastructura hidroenergetică existentă prin retehnologizarea echipamentelor. Potrivit unor studii, o modernizare amplă ar putea aduce între 800 și 1.100 GWh de energie suplimentară anual, cu costuri cu 50-70% mai mici decât construcția de noi amenajări. Acest câștig provine din utilizarea mai eficientă a apei prin turbine și generatoare cu randamente sporite și reducerea pierderilor. Modernizarea nu elimină efectele secetei, dar crește cantitatea de energie din același volum de apă și disponibilitatea instalațiilor.
De asemenea, infrastructura de racordare a hidrocentralelor ar putea facilita integrarea a aproximativ 1,8 GW din proiecte eoliene și fotovoltaice aflate în așteptarea conectării la rețea. Acest lucru ar ajuta la depășirea decalajului dintre ritmul instalării capacităților regenerabile și dezvoltarea rețelelor. Unele amenajări hidroenergetice ar putea deveni platforme energetice integrate, combinând hidroenergia cu surse solare, eoliene și sisteme de stocare.
Modernizarea infrastructurii, prioritară
Documentele analizate propun ca prioritizarea să fie acordată creșterii producției și flexibilității infrastructurii existente, precum amenajări la Vidraru, Lotru-Ciunget, Porțile de Fier I și II și pe râul Bistrița. Avantajele includ reducerea costurilor și a impactului asupra mediului, prin utilizarea infrastructurii deja existente. Totuși, modernizările trebuie să respecte cerințe stricte de mediu, precum debitul ecologic și conservarea ecosistemelor.
Problema principală, dincolo de aspectele tehnice, este guvernanța. Dan Rădulescu consideră că România are nevoie de o modernizare amplă a infrastructurii și de preluarea bunelor practici internaționale. „La guvernanță e cheia, nu neapărat la partea tehnică”, afirmă el, subliniind necesitatea unor soluții integrate și holistice pentru adaptarea la noile realități climatice și energetice.
Rețelele electrice, proiectate pentru un flux unidirecțional de energie, trebuie adaptate pentru a gestiona aportul de energie din sute de mii de prosumatori și instalații regenerabile. Procedurile birocratice și legislative încetinesc dezvoltarea rețelelor, autorizarea unei linii noi de înaltă tensiune putând dura până la 15 ani. Deși 91 GW de proiecte energetice aveau avize tehnice de racordare la 1 iulie 2026, doar 10,7 GW dispuneau de autorizații de construcție.
Investițiile necesare până în 2030 sunt considerabile, estimându-se 6,8 miliarde de euro pentru rețelele de transport și 9,2-11,5 miliarde de euro pentru cele de distribuție. Ritmul anual de investiții în distribuție ar trebui să se dubleze.
Criză energetică se suprapune cu una a infrastructurii de apă, cele două sectoare devenind tot mai interdependente. Investițiile necesare pentru modernizarea și extinderea infrastructurii de apă și canalizare se ridică la 21,6 miliarde până la peste 30 de miliarde de euro. Această dublă presiune accentuează necesitatea unei guvernanțe integrate și a unor soluții holistice.
Legislația și politicile publice par să tragă în direcții diferite, creând contradicții. Legea decarbonizării impune eliminarea cărbunelui, dar modificări condiționează acest calendar de noi centrale pe gaze. Se dorește creșterea surselor regenerabile, dar rețelele întârzie. Prosumatorii sunt încurajați, dar lipsesc capacitățile de stocare. Proiectele nucleare avansează cu puțină transparență, iar gazul este promovat ca soluție de tranziție, în ciuda întârzierilor.
Sursa: G4Media
