Conform HotNews: Psihologia cheltuielilor: De ce luăm decizii financiare iraționale
Profesorul de economie comportamentală Rodica Ianole-Călin de la Universitatea din București explică mecanismele psihologice care ne influențează deciziile financiare, de la achizițiile impulsive din supermarket până la risipa banilor publici. Experta subliniază că noi evaluăm obiectele în mod preponderent relativ, comparându-le cu alternativele disponibile, mai degrabă decât să analizăm necesitatea lor reală. O reducere de 40% ne atrage imediat atenția, creierul interpretând-o ca pe o opțiune „mai bună”, chiar dacă produsul nu este esențial.
„Supermarketurile știu asta mai bine decât o știm noi despre noi înșine”, afirmă profesoara, referindu-se la exploatarea tendinței noastre de a economisi energie cognitivă. Această economie se manifestă și în procesul decizional legat de bani, unde ne bazăm pe evaluări rapide, bazate pe comparație, în detrimentul unei analize a nevoilor.
„Durerea plății” și gestionarea banilor
Ianole-Călin introduce conceptul de „durere a plății”, un termen tehnic din economia comportamentală care descrie reacția cerebrală negativă declanșată în momentul efectuării unei plăți. Studii de neuroimagistică indică faptul că acest disconfort poate fi comparat cu un mic șoc electric. Intensitatea acestei „dureri” variază semnificativ de la o persoană la alta. Unii, numiți „spendthrifts”, resimt un disconfort minim, cheltuielile devenind aproape o necesitate pentru ei. La polul opus se află „tightwads”, pentru care fiecare tranzacție, oricât de necesară, generează o durere fizică.
Majoritatea populației, peste 60%, se situează între aceste două extreme. Cu toate acestea, tehnologia modernă, prin carduri salvate, portofele electronice și notificări discrete, tinde să reducă această „durere a plății”, făcând cheltuielile mai facile.
Banii publici și lipsa responsabilității
Un aspect preocupant abordat de profesoară este diferența de atitudine față de banii proprii și cei publici. Ianole-Călin explică această discrepanță prin intermediul „efectului de proprietate”. Durerea de a pierde ceva este mult mai intensă decât bucuria de a câștiga, dar acest lucru se aplică doar atunci când simțim că lucrul respectiv ne aparține.
Banii publici, neavând un proprietar identificabil, nu declanșează aceeași reacție negativă la pierdere. Acest lucru duce la o serie de raționalizări care permit un comportament mai puțin responsabil, inclusiv eroarea fundamentală de atribuire (atribuirea succesului sieși și eșecului altora) și lipsa unui feedback imediat privind utilizarea fondurilor. Ianole-Călin susține că o soluție structurală ar fi trasabilitatea, similară cu exemplul donării de sânge, unde oamenii donează mai mult când știu exact pe cine au ajutat.
Aversiunea la pierdere și bugetul de stat
Un fir roșu care leagă coșul de cumpărături de bugetul de stat este aversiunea la pierdere. Ianole-Călin ilustrează acest concept printr-o analogie simplă: găsirea a 10 lei aduce bucurie pentru o zi, în timp ce pierderea a 10 lei generează supărare pentru trei zile, chiar dacă suma este identică. Această tendință, cu rădăcini evoluționiste, ne-a ajutat să supraviețuim în medii în care păstrarea resurselor era crucială.
Discuția despre bani și fericire a adus în prim plan studiul inițial al lui Daniel Kahneman, care sugera că fericirea crește odată cu venitul până la un anumit prag. Cercetări ulterioare, inclusiv cele ale lui Matt Killingsworth, au nuanțat această concluzie, demonstrând că fericirea continuă să crească odată cu venitul, cu excepția persoanelor care trec printr-o suferință emoțională majoră. Kahneman însuși a colaborat cu Killingsworth pentru a investiga divergențele, concluzia comună fiind că, pentru majoritatea, banii aduc satisfacții suplimentare, chiar dacă cu o rată de randament descrescătoare.
Sistemul rapid de decizie, care ne-a ajutat să supraviețuim în trecut, este acum exploatat de mediul modern al comerțului online, care ne expune constant la tentații și ne reduce disconfortul plății.
Arhitectura deciziei și soluțiile propuse
În loc să se concentreze pe voința individuală, Rodica Ianole-Călin propune o „arhitectură” a deciziei. Soluțiile includ automatizarea economisirii, reducerea expunerii la informații alarmiste și implementarea unor structuri de tip „nudge unit” la nivel instituțional, similare cu cele folosite în Marea Britanie. Un exemplu este o scrisoare de la Fisc care menționează că majoritatea cetățenilor și-au achitat deja taxele, crescând rata de conformare. România, subliniază experta, duce lipsă de astfel de mecanisme agile.
Întrebarea fundamentală care reiese din această discuție nu mai este „de ce sunt eu iresponsabil”, ci „cine a proiectat deciziile pe care le iau fără să mă gândesc și în interesul cui au fost acestea concepute”.
Sursa: HotNews
